De ce să mulțumești trecutului

Azi s-a întâmplat să îmi amintesc tot felul de momente random din trecutul meu.

Nu am nici cea mai mică de ce, pentru că nimic nu avea legătură cu nimic. Îmi aminteam de un idiot care mi-a distrus ani din viață și de inocența mea de „lasă, că se va schimba în bine”; de copilăria mea, în care am avut suficiente dulciuri, dar nu suficientă inteligență emoțională ca să mă dezvolt pe plan personal; de tâmpeniile pe care le făceam și la care mama râdea mereu; de clipele alea de rahat în care existau scandaluri și tot așa.

Momentele alea drăguțe pe care le-am trăit, cele în care mă apucau crizele de râs la cursuri cu cel mai bun prieten al meu (care mi-a fost și coleg), cand mai făceam câte o prăjitură pentru cineva etc., erau momentele alea care îmi dădeau o pauză de la tot și doar mă bucuram de viață și atât.

Și ce păcat că există și momentele alea nasoale, care te traumatizează și te schimbă negativ și din cauza cărora vrei să termini cu tot. Mereu când am aceste flashback-uri despre ceva urât din trecut, mă întreb „de ce eu?”. De ce fix eu, aia care a tot încercat să fie calculată, să facă ce trebuie, să nu încurce pe nimeni… De ce eu tocmai eu din toată lumea asta? E clar că nu doar eu o pățeam, dar asta era gândirea…

Acum ceva vreme mi-am dat seama de ce eu. Răspunsul?

Pentru că EU POT să învăț ceva din asta. Pentru că EU VREAU să găsesc soluțiile și să îi ajut și pe alții. Pentru că EU REUȘESC să trec peste asta cu un zâmbet și cu fruntea sus, indiferent de cât de greu pare totul. Pentru că EU SUNT suma tuturor întâmplărilor din trecut, toate m-au adus aici.

DA, totul se întâmplă cu un scop. Și tâmpeniile astea care te fac să plângi, să suferi, să te stresezi, să obosești, toate astea sunt ca să te facă mai puternic. Toate astea se întâmplă pentru că TU poți să treci peste și să înveți ceva din asta. Pentru că alții poate ar claca în locul tău, dar tu ești puternic și o să devii și mai puternic.

Așa că, data viitoare nici eu și nici tu să nu mai întrebăm „de ce eu?”, ci să spunem „hai, că pot!”. Știu că poate sună ca o chestie spusă doar așa, ca să fie ceva pozitiv și drăguț, dar e cât se poate de real.

Ceea ce am văzut eu.. e că părțile astea din viață care sunt negative, sunt ca un antrenor de lupte. Îți dă 2 palme și te doare, la început. Dar, puțin câte puțin, o să te învețe să nu mai simți durerea, să poți să te ferești și să mai și contraataci.

Și eu chiar vreau să te văd un campion.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s